Într-un sat tradiţionalist şi uitat de orice urmă de civilizaţie, femeile cară apa de la izvorul de pe culmile abrupte şi stâncoase, pentru a le asigura bărbaţilor şi copiilor minimum de hrană şi igienă, cu preţul suferinţei fizice, ce culminează cu pierderea sarcinilor multora dintre ele.Filmul debutează cu revolta uneia dintre femei (străină locului), care va deveni vocea grevei iubirii (care presupune încetarea oricăror apropieri între soţi, până când bărbaţii vor pune mâna pe găleţi şi vor aduce apă). Leila (mult prea frumoasă, luminoasă şi urbană figură pentru culoarea locală) face paşi mici şi decisivi, îşi găseşte un aliat în soţul deschis la minte, învăţătorul satului și iniţiază acte demonstrative faţă de scepticele tradiţionaliste şi bărbaţii satului (acum fără muncă, război sau alte provocări existenţiale) şi culminează cu rizibila devastare spirituală a ima­-mului, care cade pe gânduri la prima răsfoire a Coranului din perspectiva femeii.
Chiar şi cu intenţia de scuturare a minţilor şi a conştiinţelor la nivel primar, metoda lui Mihăileanu suferă de bollywoodizarea emoţiilor. Repetarea aceleiaşi idei până la saturaţie cu vorbe, cu cântec, cu gesturi, cu jale şi cu glumiţe, toate într-un ghiveci de sentimente, opinii politice, angajare socială şi flecăreli domestice, nu fac din film decât un exemplu populist de pseudomanifest întru eliberarea femeilor arabe.